Noul Cod de procedura penala. Ghid de aplicare pentru practicieni | Autori: Corina Voicu, Andreea Simona Uzlau, Raluca Morosanu, Cristinel Ghigheci

EXTRAS: 

(...)

EXPLICAŢII

Articolele 1 şi 2 separă principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (care se regăsea în art. 2 CP 1969) în două principii distincte. Unii teoreticieni au criticat această soluţie, considerând că desparte nejustificat elementele structurii normei penale care este compusă din precept şi sancţiune, ceea ce ar implica o formulare unitară în cadrul principiului legalităţii, a preceptului şi a sancţiunii. „Legalul şi ilegalul în dreptul penal trebuie să fie privite sub un îndoit aspect: al infracţiunii şi al pedepsei. Împreună aceste două aspecte constituie ceea ce se numeşte legalitatea incriminării”.

Principiul legalităţii este un principiu fundamental al dreptului penal, formulat de Cesare Beccaria şi preluat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 drept cel mai de seamă instrument de protecţie împotriva arbitrariului şi abuzului (N. Giurgiu). După acest moment, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) a fost preluat în toate documentele importante care garantează drepturile fundamentale ale omului şi în cvasitotalitatea constituţiilor şi legislaţiilor penale moderne, sub diverse formulări.

Principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor nu are o enunţare unitară nici în cuprinsul Constituţiei. Articolul 23 alin. (12) din Constituţie se referă doar la legalitatea pedepselor, însă art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează sfera legilor organice, prevede împreună „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”. Noţiunea de „pedeapsă” din Constituţie trebuie înţeleasă în sensul ei larg, referindu- se la legalitatea tuturor sancţiunilor de drept penal, nu doar la legalitatea pedepselor.

Consacrarea acestui principiu are unele consecinţe directe: pentru Parlament – exclusivitatea creării normelor de drept penal, obligativitatea exercitării efective şi eficiente a acestei funcţii, exigenţa în planul tehnicii legislative (crearea de texte simple, clare, cu formulare transparentă şi accesibilă public); pentru judecător – imposibilitatea de a refuza aplicarea legii, obligaţia de a determina cu exactitate încadrarea juridică, de a interpreta strict legea penală şi interdicţia de a aplica legea penală prin analogie. Dintre consecinţele mediate ale aplicării acestui principiu amintim, în anumite situaţii, cele referitoare la cerinţa dublei incriminări, regimul de prioritate al convenţiilor internaţionale la care aderă statul român, în caz de conflict cu normele penale interne, regimul imunităţii de jurisdicţie (N. Giurgiu).

Articolul 1 alin. (2) NCP este corespondentul art. 11 CP 1969, cu denumirea marginală „Neretroactivitatea legii penale”, şi stabileşte regula anteriorităţii prevederii unei fapte ca infracţiune, în raport cu data comiterii faptei.

(...)

Prezenta lucrare este elaborată de unul dintre membrii comisiei de elaborare a proiectului NCPP, conţine o prezentare suplă şi accesibilă a noilor instituţii procedurale din Partea generală a NCPP în scopul înţelegerii intenţiei legiuitorului, dar şi a modului în care se vor aplica în practică noile dispoziţii procedurale.

Punctand aspectele importante, aceasta lucrare este una dintre cele mai performante cărţi de procedură penală în înţelegerea şi aplicarea NCPP, contine informaţii complete pe fiecare temă de procedură penală, dar si detalii care fac diferenţa în susţinerea oricărui examen, fie de licenţă, de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, în magistratură sau avocatură, de promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, de capacitate al magistraţilor stagiari, respectiv definitivat al avocaţilor stagiari